Jurisprudenta

Ždanoka împotriva Letoniei

Petiţionara s-a născut în Riga în cadrul unei familii vorbitoare de limbă rusă. În 1971 a intrat în Partidul Comunist Leton care reprezenta filiala locală a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, şi a rămas un membru activ până în 1990. În cadrul primelor alegeri indepenedente care au avut loc în Letonia sub regim sovietic în martie 1990, d-na Ždanoka a fost aleasă ca reprezentant în Consiliul Suprem, ulterior devenind membru al filialei locale a Partidului Comunist Leton. În luna aprilie a aceluiaşi an a fost selecţionată să participle din partea grupării locale la cel de-al XXV-lea Congres al Partidului Comunist Leton unde a fost aleasă membru în Comitetul Central de Condeucere şi Audit. Pe 7 mai 1990, Consiliul Suprem a aprobat guvernul Republicii Letone independente. În seara zilei de 12 ianuarie 1991, armata sovietică a demarat operaţiuni militare împotriva unei ţării vecine, respective Lituania, al cărei guvern fusese format în acelaşi fel ca al Letoniei. Evenimentele din Lituania care s-au soldat cu 13 morţi au fost puse de către guvernul leton pe seama Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Petiţionara a contestat acest lucru argumentând că nu s-a demonstrat agresiunea trupelor sovietice şi că suporterii independeţei Lituaniei ar fi fost cei care au tras în populaţie pentru a discredita iniţiativa sovietică. O tentativă similară a avut loc în Letonia când pe 13 ianuarie 1991, plenul Comitetului Central al Partidului Comunist Leton a cerut demisia guvernului, dizolvarea Consiliului Suprem şi asumarea puterii de către Comitetul Leton al Salvarii Publice. Pe 15 ianuarie acest Comitet a anunţat că îşi asumă întreaga putere. Cu ocazia acestor evenimente şi-au pierdut viaţa 5 civili şi au fost răniţi câteva zeci înainte ca lovitura de stat să eşueze. Pe 3 martie 1991 a avut loc un plebiscite pe teritoriul leton a cărui întrebare era: “Sprijiniţi o Republică Letonă democrată şi independent politic?”Răspunsul a fost afirmativ într-un procent majoritar. Pe 19 august 1991 a avut loc o altă lovitură de stat, de data aceasta la Moscova; aceasta a primit sprijinul Comitetului Central al Partidului Comunist Leton care a făcut un apel către populaţie în sensul instaurării stării de necessitate.

Şi această încercare a eşuat iar în data de 21 august 1991, Consiliul Suprem al Letoniei a edictat o lege constituţională prin care proclama imediata şi absoluta independenţă a Republicii Letone. Printr-o decizie a Consiliului Suprem din 23 august 1991, P.C.L. a fost declarat neconstituţional, ulterior (10 septembrie 1991) ordonându-se dizolvarea partidului. În paralel s-a constituit un comitet parlamentar care să investigheze implicarea blocului Līdztiesība (din care făcea parte şi petiţionara )în lovitura de stat din 19 august. În data de 9 iulie 1992 Consiliul suprem a revocat mandatele a 15 parlamentari în baza raportului final al Comisiei mai sus-menţionate. Petiţionara nu făcea parte dintre aceştia. În februarie 1993 petiţionara a devenit cancelar al Mişcării pentru Dreptate Socială şi Drepturi Egale în Letonia care a devenit ulterior un partid politic - „Drepturi Egale”. În data de 5-6 iunie 1993 s-au ţinut alegeri parlamentare în baza reinstauratei Constituţii de la 1922. Datorită faptului că autorităţile letone au refuzat să o înscrie în registrul de rezidenţi al cetăţenilor letoni, petiţionara nu a putut lua parte la acele alegeri, la cele ţinute în 1995, sau la alegerile municipale din 1994.

În urma unei acţiuni intentate în justiţie, i-a fost recunoscut dreptul la cetăţenie letonă în baza descendenţei sale dintr-o persoană care a deţinut cetăţenie letonă înainte de 1940. La alegerile municipale din martie 1997, petiţionara şi-a depus candidatura din partea Mişcării pentru Dreptate Socială şi Drepturi Egale în Letonia semnând o declaraţie scrisă prin care confirma că nu a făcut parte dintr-unul din partidele componente ale blocului ulterior datei de 13 ianuarie 1991. Petiţionara a trimis şi o scrisoare prin care explica că a făcut parte din P.C.L. până la data dizolvării acestuia, dar că nu i se poate restrînge dreptul de a candida pe această bază deoarece sunt contrare articolului 2 şi 25 din Pactul Internaţional al Drepturilor Civile şi Politice. Lista electorală depusă de petiţionară a fost înregistrată şi a obţinut 4 din cele 60 de locuri ale Consiliului Municipal al oraşului Riga, petiţionara fiind printre cei aleşi. Mişcarea pentru Dreptate Socială şi Drepturi Egale în Letonia a format o coaliţie cu Partidul Armoniei Naţionale, Partidul Socialist Leton şi cu Partidul Rus. Petiţionara apărea pe această listă de candidaţi la alegerile pentru Parlamentul Leton, semnând în acest sens o declaraţie identică cu cea de la alegerile municipale. De asemenea, ea a trimis şi o scrisoare prin care arăta că dispoziţiile privindu-i pe cei care au fost membrii ai partidelor din blocul după data de 13 ianuarie 1991, sunt incompatibile cu Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice, precum şi cu art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Comisia electorală Centrală a suspendat înregistrarea listele pe baza faptului că petiţionara nu îndeplineşte cerinbţele prevăzute de „Actul Alegerilor Parlamentare”. Nedorind să pericliteze întreaga listă, petiţionara şi-a retras candidatura, lista fiind imediat înregistrată. Printr-o scrisoare datată în 7 august 1998, Preşedintele Comisiei Electorale Centrale i-a cerut Procurorului General să examineze legitimitatea alegerii petiţionarei în Consiliul Municipal al Oraşului Riga.

Procurorii au considerat că declaraţia petiţionarea trebuie considerată laolată cu scrisoarea în care aceasta explica de ce consideră că aceste prevederi nu i se aplică şi că totodată, aceasta a participat la activităţile P.C.L. ulterior datei de 13 ianuarie 1991. În urma unei judecăţi civile, s-a stabilit că petiţionara a făcut parte în mod activ din structurile P.C.L. ulterior acelei date invocate şi, pe cale de consecinţă, aceasta şi-a pierdut locul de membru în Consiliul Municipal al Oraşului Riga. La următoarele alegeri parlamentare care au avut loc în octombrie 2002, petiţionara a apărut iniţial pe listele unei alianţe denumită “Pentru drepturile omului în Letonia”, după care, în urma respingerii de către Parlament a unei moţiuni care privea modificarea “Actului pentru Alegere în Parlament”, alianţa a decis să elimine numele petiţionarei din listele sale. Aceasta a înaintat o listă care conţine a doar numele său, sub denumirea de “Partidul Armoniei Naţionale”. În data de 23 iulie 2002 lista sa a fost înregistrată împreună cu o scrisoare asemănătoare celor de la alegerile municipal din 1997 şi cele parlamentare din 1998. În data de 7 august 2002, Comisia Electorală Centrală a înlăturat lista candidate în baza soluţiei instanţei civile din data de 15 decembrie 1999. Letonia a devenit membru al Uniunii Europene în data de 1 mai 2004, petiţionarei fiindu-i permis să-şi depună candidatura pentru alegerile în Parlamentul European.

Aplicabilitatea principiului individualizării Analiza Curţii a stabilit că atâta timp cît distincţia privitoare la un întreg grup sau categorie este proporţională şi nediscriminatorie, rolul instanţelor naţionale poate fi limitat la a stabili doar dacă un anumit individ face parte dintr-o categorie sau grup. Individualizarea priveşte necesitatea controlului realizat de către autorităţile judiciare naţionale referitor la proporţionalitatea anumitor norme restrictive în funcţie de trăsăturile caracteristice fiecărui caz în parte; totodată, nu trebuie considerat că aceasta constituie o precondiţie a compatibilităţii măsurilor adoptate cu regelementările Convenţiei. Cerinţa individualizării unei norme legale, precum şi măsura în care aceasta este necesară din punctual de vedere al Convenţiei, depind de circumstanţele particulare ale fiecărui caz, respective de natura, tipul, durata şi consecinţele determinate de restricţia legală respectivă. Pentru ca o astfel de măsură restrictivă să satisfacă cerinţele art. 3 din Protocolul nr. 1, un grad mai redus de individualizare se poate dovedi sufficient, spre deosebire de acele situaţii care vizează încălcări ale art. 8 şi art. 11 ale Convenţiei. În privinţa dreptului de a fi ales, aşa numitul aspect “pasiv” al drepturilor garantate de art. 3 din Protocolul nr. 1, Curtea a fost extrem de precaută în aprecierea sa (în Melnychenko – cauză având ca obiect dreptul de a alege - aspectul „activ” - Curtea a observat că anumite cerinţe stricte pot fi impuse asupra eligibilităţii pentru un loc în Parlament, spre deosebire de cazul dreptului de a vota). În vreme ce aspectul „activ” al dreptului ocrotit de art. 3 din Protocolul nr. 1 include de obicei o evaluare asupra proporţionalităţii reglementărilor care limitează dreptul unei persoane sau unui grup de persoane de a vota, rolul Curţii în privinţa aspectului „pasiv” al acestor reglementări s-a limitat la a verifica absenţa oricărui arbitrariu în procedurile naţionale care limitează dreptul unui individ de a candida. Concluzia Curţii în acest caz a fost că legislaţia letonă în această materie este clară şi precisă în a defini acele categorii de persoane vizate de normele sale şi este de asemenea suficient de flexibilă pentru a permite unei instanţe naţionale să determine dacă un anumit individ se înscrie în respectiva categorie sau nu. Gradul de individualizare care cade în sarcina instanţelor este suficient, art. 3 din Protocolul nr. 1 nestabilind o cerinţă a unei „individualizări judiciare complete”. Rolul instanţelor este de a interpreta şi individualiza legea în limitele acesteia, nu a de a realiza un proces de redefinire a acesteia. De aceea, Parlamentul leton nu era obligat să stabilească o jurisdicţie extinsă pentru instanţele naţionale, astfel încât să le permită acestora să decidă dacă dreptul unei persoane de a fi aleasă poate fi restrâns în funcţie de implicarea şi circumstanţele acesteia din cadrul unui tip de evenimente precum o lovitură de stat. Parlamentul a stabilit doar cerinţa obiectivă a determinării adeziunii politice la un partid declarat ulterior neconstituţional după data respectivelor evenimente stradale soldate cu victime.

2. HIRST împotriva REGATULUI UNIT Petiţionarul s-a născut în 1950, iar în anul 1980 a pledat vinovat într-un proces de omor, motivând că a avut discernământul diminuat. S-a considerat întemeiată această pledoarie iar tulburările sale de personalitate s-a stabilit că sunt într-atât de grave, încât acuzatul este amoral. A fost condamnat la închisoare pe viaţă. Când a devenit eligibil pentru eliberarea condiţionată (1994), Consiliul de Eliberări Condiţionate a considerat că o astfel de eliberare ar reprezenta un risc şi un pericol grav pentru public. În baza secţiunii 3 a Actului Reprezentării 1983, petiţionarului nu i s-a permis să voteze în cadrul alegerilor locale sau parlamentare. Acesta a sesizat instanţa de fond (High Court) în baza secţiunii 4 a Actului Drepturilor Omului 1998 cu o cerere în care susţinea că această interdicţie este incompatibilă cu Convenţia. Cererea a fost audiată de către Divisional Court în data de 21-22 martie 2001 împreună cu alte două cereri formulate de dl. Pearson şi de dl. -Feal-Martinez cărora li s-a refuzat înregistrarea ca cetăţeni cu drept de vot de către ofiţerul însărcinat cu aceasta. Judecata instanţei de fond (Divisional Court) a avut loc pe 4 aprilie 2001, iar Lord Justice Kennedy a remarcat îndelungata istorie a secţiunii 3 şi l-a citat pe Secretarul Afacerilor interne. Prin comiterea unor delicte sau existenţa unor înregistrări în cazier privind comiterea anterioară de astfel de fapte, deţinuţii/condamnaţii şi-au pierdut dreptul de a spune în ce fel ar trebui guvernată ţara în aceea perioadă. Îndepărtarea din societate înseamnă îndepărtarea de la anumite privilegii ale acesteia printre care se numără şi dreptul de a vota un reprezentant. Lord Justice Kennedy a remarcat că în Europa există doar 8 ţări care nu acordă drept de vot deţinuţilor în vreme ce 20 de ţări îi privează pe aceştia de exerciţiul drepturilor civile. Singura autoritate în măsură să aprecieze asupra justeţei acestei măsuri faţă de deţinuţi este Parlamentul, nu o instanţă de judecată. Faptul că un condamnat este în executarea unei pedepse cu detenţiune pe viaţă, nu face din cazul lui o excepţie care ar trebui judecată în lumina altor factori iar, drept urmare, respectiva restricţie de a vota ridicată. Toţi deţinuţii au acelaşi regim, iar dacă Parlamentul ar spune că toţi condamnaţii la detenţiune pe viaţă îşi pierd dreptul de a vota, aceste situaţii speciale ar înceta să mai fie speciale. Secţiunea 3 din Actul Reprezentării 1983 marchează acestă restricţie de a vota: „O persoană condamnată este incapabilă legal de a vota la orice alegeri parlamentare sau locale, pe durata deţinerii sale într-o instituţie penală în vederea executării sentinţei.” Această prevedere a preluat, fără a se mai discuta pe marginea ei în Parlament, prevederile secţiunii 4 a Actului Reprezentării 1969. Esenţa acestui act data din anul 1870, respectiv din Actul Confiscării/Pierderii 1870. De altfel, în timpul lui Edward al III-lea, acest tip de restricţie aplicabilă unui individ condamnat conducea la aşa-numita „moarte civică”. Singurii condamnaţi excluşi de la aplicarea acestei interdicţii sunt cei aflaţi în detenţie pentru sfidarea Curţii sau cei care au fost condamnati la plata unei amenzi. Din asta deducem că restricţia de a vota este aplicabilă doar acelor condamnaţi care au săvârşit infracţiuni de o gravitate crescută, nu şi celor care se fac vinovaţi de comiterea unor delicte minore. O dată cu Actul Reprezentării 2000, dl. Howarth MP (membru al Parlamentului) a exprimat punctul de vedere al Guvernului pe această problematică, respectiv că pierderea drepturilor trebuie să facă parte din pedeapsă. Acest Act, ca şi cele precedente, a fost acompaniat de o declaraţie de compatibilitate cu secţiunea 19 a Actului Drepturilor Omului 1998.

Principiul individualizării Centrul AIRE (Advice on Individuals Rights in Europe) a atras atenţia asupra unei recomandari a Consiliului Europei prin care se trage un semnal de alarmă în privinţa efectelor detenţiei îndelungate şi asupra importanţei pregătirii condamnaţilor pentru viaţa în comunitate la eliberarea lor. În aceeaşi recomandare se regăsesc şi cele trei principii care trebuie avute în vedere pentru reintegrarea în societate a foştilor deţinuţi: principiul legalităţii, principiul responsabilităţii şi principiul individualizării. Aceste trei principii sprijină în mod indirect extinderea dreptului la vot şi pentru acele categorii de condamnaţi care sunt excluse în momentul de faţă. Prin intermediul dreptului la vot, condamnaţii sunt sensibilizaţi la situaţia social-politică şi cointeresaţi de mediul în care vor reintra. Conştiinţa socială a deţinutului este încurajată să se dezvolte prin exercitarea acestui drept, totodată fiind încurajat să-şi proiecteze propriile preocupări, interese şi apartenenţe sociale, politice, culturale. Principiul individualizării este important şi din perspectiva diferenţierii de tratament între diferite categorii de condamnaţi: sancţiunea poate să nu-şi mai atingă scopul preventiv şi de reeducare dacă îmbracă o formă identică (din anumite puncte de vedere) atât pentru un hoţ de buzunare, cât şi pentru un ucigaş. Cererea petentului, precum şi cele ale celorlaţi doi prizonieri, au fost respinse. Aceştia au declarat apel, dar şi acesta a fost respins. Curtea a considerat că în cauză există o violare a art. 3 din Protocolul nr. 1, deoarece o măsură care-i afectează pe toţi condamnaţii aflaţi în detenţie excede orice limite decente de apreciere.

3. Amihalachioaie împotriva Moldovei Petiţionarul este de naţionalitate moldoveană şi s-a născut în 1949 la Chişinău. Este avocat şi decan al Uniunii Barourilor din Modova. În anul 2000 un grup de parlamentari moldoveni şi Avocatul Poporului au încercat să demonstreze neconstituţionalitatea Legii nr. 395-XIV care vizează organizarea profesiei de avocat. Respectiva lege menţionează că toţi avocaţi care practică în Moldova trebuie să fie membrii ai Uniunii Barourilor din Moldova. Grupul mai sus menţionat afirma că această adeziune forţată la U.B.M. este contrară dreptului la liberă asociere garantat de Constituţia Moldovei. După consultarea prealabilă a U.B.M. care a exprimat punctul de vedere conform căruia Legea organizării profesiei este conformă Constituţiei, Curtea Constituţională a decis că respectivele prevederi care fac statutul de membru al U.B.R. obligatoriu, sunt neconstituţionale. Petiţionarul a criticat această decizie într-un interviu telefonic dat lui A.M., un ziarist de la „Economoceskoe Obozrenie”. În ediţia din luna februarie s-a publicat un articol în care A.M. afirma că decizia Curţii Constutuţionale are un mare potenţial provocator pentru avocaţi. Interviul luat petiţionarului a vut loc imediat după decizia Curţii. Printre altele, petiţionarul a spus că aceasta decizie va conduce la anarhie totală în cadrul profesiei legale, iar faptul că nu vor mai fi plătite taxe, că nu va mai exista un control, conduce la inexistenţa eticii, disciplinei şi responsabilităţii. Petiţionarul a pus sub semnul întrebării şi constituţionalitatea Curţii Constituţionale acuzând că această instanţă este subordonată Ministerului Justiţiei ceea ce reprezintă o serioasă încălcare a principiilor democratice fundamentale. În data de 18 februarie 2000, Preşedintele Curţii Constituţionale l-a informat pe petiţionar că remărcile sale la adresa acestei instanţe pot fi considerate o lipsă de respect în sensul art. 82 § 1 (e) Codul de procedură constituţională şi l-a invitat să depună observaţiile sale în scris pe această temă, în termen de 10 zile. În data de 28 februarie 2000, petiţionarul a depus respectivele observaţii în care a confirmat purtarea unei lungi discuţii telefonice cu ziaristul A.M., dar a arătat că remărcile sale au fost greşit citate şi scoase din context. Şi-ar fi asumat responsabilitatea pentru acestea, daca A.M. i-ar fi trimis o copie înainte şi el şi-ar fi dat acordul pentru publicare. Pe 6 martie 2000, Curtea Constituţională a dat o decizie finală în ceea ce-l priveşte pe petiţionar prin care îl obliga la plata unei amenzi în cuantuum de 360 de lei moldoveneşti, adică aproximativ 36 de euro.cum această decizie nu poate fi atacată, petiţionarul a plătit amenda în data de 7 iulie 2000. Curtea a considerat că petiţionarului i-a fost încălcat dreptul prevăzut de art. 10. Într-una din opiniile separate exprimate vizavi de acest caz, şi anume aceea a judecătorului Pavlovschi, se face o analiză a aplicării principiului individualizării în situaţia amenzilor. Opinia separată a judecătorului Pavlovschi - principiul individualizării Codul contravenţiilor administrative oferă o diversitate de pedepse de la amendă, până la arest pe o perioadă scurtă. Amenziile pot fi stabilite într-un cuantuum ce poate ajunge pentru cetăţeni la peste 50 de ori salariul minim pe economie, iar pentru oficialii din serviciul public la peste 300 de ori salariul minim pe economie. În anumite situaţii, amenda poate să ajungă chiar la 3000 de ori salariul minim pe economie. Din punctul de vedere al legii naţionale, decanul U.B.M. este un oficial în serviciu public şi, în principiu, ar putea fi sancţionat cu o amendă de la 300 de ori salariul minim pe economie până la de 3000 de ori salariul minim pe economie, în funcţie, bineînţeles, de natura contravenţiei. În cazul de faţă, judecătorul Pavlovschi a considerat că dacă amenda nu a fost chiar simbolică, în mod sigur nu s-a dovedit nici excesivă. În general, actele de sfidare a instanţei sunt pedepsite în baza art. 200/7 din Codul contravenţiilor administrative care prevede o amendă de peste 25 de ori salariul minim sau arest de peste 15 zile. În ceea ce priveşte Codul de procedură constituţională, actele similare se pedepsesc numai cu amenda, ceea ce face ca această sancţiune să fie din start mai blândă decât cea prevăzută de legea generală. Din perspectiva principiului individualizării pedepselor, cea mai importantă cale de a determina proporţionalitatea unei sancţiuni este prin raportare la cuantumul câştigurilor lunare ale petiţionarului. Astfel, în această situaţie, o amendă de 360 de lei moldoveneştipoate fi considerată o sancţiune severă pentru cineva care câştigă 300 de lei moldoveneşti pe lună, în vreme ce aceeaşi amendă poate fi considerată drept o pedeapsă blândă pentru o persoană care câştigă 3000 de lei moldoveneşti pe lună. Pentru aceste motive, dl. judecător Pavlovschi a considerat că ar fi fost necesar să se solicite mai multe informaţii asupra venitului lunar al petiţionarului. Având în vedere că nivelul general de trai din Moldova presupune un venit lunar mediu de 1000 de lei moldoveneşti, este improbabil ca decanul U.B.M. să câştige sub acest standard, ceea ce conduce la concluzia că sancţiunea care i-a fost aplicată este într-un cuantum mai mult decât rezonabil, respectiv de aproximativ 1/3 din salariul mediu pe economie.

4. Leger împotriva Franţei Petiţionarul s-a născut în 1937 în Landas şi a fost condamnat în 1966 pentru răpirea şi omorul lui Luc Taron, un băiat de 11 ani în data de 26-27 mai 1964. Aflându-se în custodia poliţiei, în data de 5 iulie 1964, petiţionarul a semnat o mărturisire pe care şi-a menţinut-o pe parcursul următoarelor 10 luni cât a stat în arest preventiv. Judecătorul de instrucţie l-a chestionat în privinţa conduitei sale care era inconsistentă cu confesiunea, dar petiţionarul a refuzat să dea o explicaţie. În data de 21 decembrie 1964 o comisie de experţi în neuropsihiatrie a realizat un raport potrivit căruia petiţionarul nu a suferit de nicio boală psihică la momentul la care a avut loc comiterea faptelor. Concluzia finală a comisiei a fost că petiţionarul este „periculos”, „responsabil din punct de vedere penal”, iar cât priveşte afecţiunile fizice de care se suferă, acestea pot fi supuse doar unui tratament paleativ. Totodată, comisia a conchis că o eventuală reintegrare socială a petiţionarului va trebui să fie cântărită cu cea mai mare atenţie. Un al doilea raport neuropsihiatric a fost realizat în data de 30 aprilie iar concluziile sale au fost asemănătoare cu cele expuse mai sus. Pe 11 iunie 1965, petiţionarul şi-a retractat mărturisirea dar a refuzat să dea mai multe lămuriri. El şi-a menţinut poziţia privind nevinovăţia sa. În data de 7 mai 1966, petiţionarul a fost condamnat la detenţiune pe viaţă, fără a se stabili un termen minim pentru evaluarea unei eventuale eliberări condiţionată. După ce s-a dat verdictul, acesta a protestat invocând o eroare judiciară şi a dezvăluit numele unei persoane care ar fi fost vinovate de comiterea faptelor. Soţia petiţionarului a decedat în circumstanţe inexplicabile în ianuarie 1970, după ce i-a scris că ştie că este nevinovat şi că a primit ameninţări cu moartea de la unul din cei doi adevăraţi vinovaţi.pe 17 iunie 1971, prin intermediul avocatului său, dl. Leger a făcut o cerere de rejudecare care, aparent, nu a fost examinată. Pe 6 septembrie 1974, avocatul petiţionarului a făcut o a doua cerere de rejudecare care a generat o investigaţie ale cărei rezultate urmau să fie dezvăluite avocatului. Acesta a decedat înainte de înaintarea raportului iar rezultatele nu i-au fost niciodată comunicate petiţionarului. După mai multe luni, petiţionarul a fost anunţat oral că cererea sa a fost respinsă. Între 1979 şi 2000, petiţionarul a făcut mai multe cereri de eliberare condiţionată, prima din acestea fiind în data de 5 iulie 1979 când expira termenul „perioadei de probă” de 15 ani, petiţionarul devenind formal eligibil pentru eliberare. În anii următori, dl. Leger a obţinut sprijinul Preşedintelui Ligii Drepturilor Omului şi a mai înaintat cereri de eliberare condiţionată în anii 1985, 1988, 1990, 1991, 1992, 1993, 1994, 1995 şi 1997. Toate aceastea au fost respinse iar motivaţia principală a fost chiar siguranţa petiţionarului, dat fiind faptul că se primiseră mai multe ameninţări cu moartea împotriva dl. Leger în cazul în care acesta ar fi fost eliberat. De asemenea, petiţionarul a făcut şi mai multe cereri de graţiere dintre care la unele nu i s-a răspuns, iar ultima, cea din 1998, a fost refuzată după ce un grup de experţi medicali au concluzionat că starea de sănătate a petiţionarului este compatibilă cu detenţia. În 18 martie 1999, un avocat aparţinând Baroului Lille a înaintat o nouă cerere de eliberare condiţionată. Consiliul de Executare a Sentinţelor a oferit o opinie pozitivă, dar decizia a fost amânată până la înaintarea unui nou raport medical. Raportul a concluzionat că după 35 de ani de detenţie, nu există obstacole, din punct de vedere psihiatric, în calea eliberării dl. Leger. Pe 7 februarie 2000, judecătorul responsabil cu executarea pedepselor s-a pronunţat în sensul eliberării petiţionarului din detenţie, însă Ministerul Justiţiei a refuzat să primească cererea şi a înaintat-o unei instanţe nou formate în baza Legii 15/2000. În data de 5 februarie 2001, Consiliul de executare a sentinţelor a votat în unanimitate pentru eliberarea condiţionată a dl. Leger din detenţie, dar la audierea Curţii Regionale de Supraveghere din Douai (Douai Regional Parole Court), Procurorul General a susţinut că cererea petiţionarului trebuie refuzată datorită lipsei dovezilor de îndreptare, precum şi a genului de acte care a condus la condamnarea sa. La 6 iulie 2001, instanţa mai sus menţionată, a refuzat cererea dl. Leger, dat fiind şi faptul că acesta a insistat că nu ar fi comis fapta, dar şi pentru că pedeapsa pentru fapta pentru care a fost condamnat era detenţiunea pe viaţă. În sfârşit, în data de 31 octombrie 2005, petiţionarul a fost eliberat condiţionat. Curtea a considerat că în cauză nu a existat o încălcare a art. 5 din Convenţie şi că detenţia ulterioară anului 2001 a fost justificată. În privinţa condiţiilor cerute în vederea eliberării, sistemul discreţionar care funcţionează în majoritatea statelor europene şi care aplică şi principiul eliberării sub supraveghere (principle of parole), trebuie privit în raport cu individualizarea/personalizarea, din moment ce chiar prin esenţa sa exclude orice posibilitate de eliberare automată. Principala deficienţă a acestui sistem este, în opinia exprimată de dl. Tournier în preambulul la recomandarea (2003)22 a Consiliului Europei, lipsa unui criteriu explicit pentru obţinerea eliberării condiţionate, ceea ce conduce la o serie de efecte precum punctele de vedere diferite atunci când mai multe persoane sunt implicate în procesul decizional al eliberării condiţionate, neîncrederea în deciziile care sunt date în absenţa unor instrumente ştiinţifice, incertitudinea în ceea ce priveşte data eligibilităţii pentru eliberare. Acest tip de factori pot să submineze încrederea în sistem şi să reducă motivaţia deţinuţilor de a colabora în privinţa îndeplinirii cerinţelor şi condiţiilor supravegherii. Sistemul mandator a existat în Suedia începând cu anul 1998. Deţinuţii care execută o pedeapsă cu termen fix trebuie să fie eliberaţi condiţionat după executarea a 2/3 din pedeapsă. Accentul se pune pe personalizarea supravegherii şi pe măsurile pe care aceasta le presupune (condiţiile care trebuie satisfăcute de deţinut după eliberarea lui). Acest sistem se vrea a fi egalitarist, dar deoarece nu a întrunit nici pe departe un acord unanim şi este posibil să fie reconsiderat de către Parlament. Sistemul mixt îl combină pe cel discreţionar pentru pedepsele lungi şi pe cel mandatar pentru cele scurte; astfel, Anglia şi Wales intră în această categorie. Recomandarea Rec (2003)22 nu favorizează niciunul dintre sisteme, ci doar reiterează suportul neechivoc al Consiliului Europei pentru principiul liberării condiţionate. Din raportul Comisarului pentru Drepturile Omului (CommDH(2006)2) care a vizat respectarea efectivă a drepturilor omului în Franţa, s-a desprins următoarea concluzie: în ceea ce priveşte necesitatea unei politici de reintegrare socială, autorităţiile publice au datoria de a privi fiecare nou deţinut din perspectiva principalei funcţii a pedepsei, ceea ce înseamnă adaptarea acesteia pentru o reintegrarea socială de succes; iar acest lucru priveşte, în primul rând, prevenirea comiterii de noi infracţiuni.


5. Cumpănă şi Mazăre împotriva României La 12.04.1994. reclamanţii au publicat în ziarul local „Telegraf” un articol intitulat „Fostul vice-primar D.M. şi actuala judecătoare R.M., prin concurs de infracţiuni, au realizat escrocheria Vinalex”. La 06.06.1994, Compartimentul de Control Financiar al Camerei Judeţene de Conturi Constanţa a examinat un raport din care a reieşit că în cursul anului 1992 S.C. CBN a fost aleasă pentru efectuarea ridicării vehiculelor staţionate neregulamentar, fără ca acest lucru să fie justificat de vreo ofertă scrisă din partea acestei societăţi sau de obiectul ei de activitate. Totodată, Consiliul local nu a avizat nici contractul de asociere dintre Primărie şi societatea „Vinalex”. Repartizarea profitului între „Vinalex” (70%) şi Consiliul local (30%), nu era conformă, potrivit afirmaţiilor celor doi ziarişti, cu aportul fiecăruia dintre asociaţi la data încheierii contractului, ceea ce a condus la o pierdere pentru Consiliul local. La 14.04.1994, doamna R.M., i-a dat în judecată pe petiţionari pentru insultă şi calomnie. Ea s-a referit şi la conţinutul defăimător al unei caricaturi care apărea împreună cu articolul şi din care reieşea că ea şi fostul viceprimar ar avea relaţii intime, deşi fiecare dintre ei este căsătorit cu altcineva. În ceea ce priveşte caricatura, dl. Mazăre a afirmat în faţa instanţei că reprezintă un mijloc comun de critică în presă şi nu a fost realizat cu intenţia de a atinge reputaţia reclamantei. Prin încheierea din 21.07.1994, Curtea Supremă de Justiţie a dispus strămutarea cauzei la Judecătoria Lehliu-Gară. La termenul din 17.05.1995, instanţa i-a condamnat la 3 luni închisoare pentru insultă şi la 7 luni închisoare pentru calomnie. Făcând aplicarea dispoziţiilor privitoare la concursul de infracţiuni, i-a condamnat pe cei doi ziarişti la cîte 7 luni închisoare. Instanţa a aplicat şi pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării tuturor drepturilor civile prevăzute în art. 64 Cod pen., precum şi interzicerea exercitării profesiei de jurnalist pe o perioadă de 1 an după executarea pedepsei cu închisoarea. Totodată, cei doi ziarişti au fost obligaţi să-i plătească doamnei R.M. daune-interese în cuantum de 25 milione ROL, echivalentul a 2.033 euro, cu titlu de prejudiciu moral. Recursul inculpaţilor a fost respins şi hotărârea instanţei de fond a rămas definitivă. În data de 10.04.1996, Parchetul General a sesizat Curtea Supremă de Justiţie cu recurs în anulare împotriva hotărârilor din 17.05.1995 şi 02.11.1995 arătând că instanţele au făcut o încadrare juridică greşită a faptelor deduse judecăţii şi că nu este întrunit elementul material al infracţiunii de insultă, precum şi cuantumul prea ridicat al daunelor-interese, dar şi faptul că nu se impunea interzicerea exercitării meseriei de jurnalism. Instanţa supremă a respins ca neîntemeiat acest recurs prin decizia definitivă din 09.07.1996. În privinţa executării pedepsei închisorii, procurorul general a suspendat executarea acesteia imediat după pronunţarea deciziei din 2.11.1995, la data de 30.09.1996 petiţionarii fiind informaţi că suspendarea executării s-a prelungit până la data de 27.11.1996. În data de 22.11.1996, reclamanţii au fost graţiaţi, ceea ce a avut drept efect înlăturarea pedepsei principale cu închisoarea şi pe a celei accesorii, respectiv interzicerea unor drepturi. Proporţionalitatea pedepsei Limitarea dreptului la libertatea de exprimare care este garantată de art. 10 trebuie apreciată proporţional cu modalităţiile şi cuantumul sancţiunilor aplicate. Curtea trebuie să aprecieze cu mare atenţie dacă pedepsele aplicate de instanţele naţionale pot să aibă drept urmare inhibarea participării presei în contextul discutării unor subiecte de interes public. Aplicarea unei pedepse de 7 luni de închisoare pentru un ziarist, precum şi interzicerea exercitării unor drepturi şi a practicării profesiei de ziarist reprezintă, în mod evident, o serie de sancţiuni foarte severe. În situaţia de faţă trebuie pus în balanţă, pe de-o parte răspunderea statelor în baza art. 8 din Convenţie, de a reglementa exercitarea libertăţii de exprimare astfel încât să se asigure protecţia reputaţiei persoanelor şi, pe de altă parte, felul măsurilor care pot fi luate vizavi de presă fără a o descuraja în funcţia sa de alertare a publicului. Transformarea într-o practică a condamnării ziariştilor poate conduce la împiedicarea realizării unor investigaţii atunci când există indicii de comitere a unor abuzuri, ceea ce echivalează cu o limitare a libertăţii presei. Curtea a apreciat că reclamanţii aveau dreptul de a face publică problema semnării unui contract între autorităţiile locale şi o societate comercială, precum şi condiţiile în care a avut loc încheierea acestuia. Totodată s-a considerat că, deşi stabilirea pedepselor este de competenţa exclusivă a instanţelor naţionale, aplicarea unei sancţiuni cu închisoarea pentru o infracţiune realizată prin intermediul presei - aşa cum este în cazul de faţă – încalcă libertatea de exprimare a ziariştilor De asemenea, speţa de faţă reprezintă un caz clasic de calomniere a unei persoane în cadrul unui subiect de interes public şi acest lucru nu justifică în niciun fel aplicarea unei pedepse cu închisoarea. Faptul că ulterior reclamanţii nu au mai fost nevoiţi să execute această pedeapsă datorită intervenţiei graţierii, nu schimbă sau înlătură condamnarea propriu-zisă. La asta s-a adăugat şi interzicerea exercitării tuturor drepturilor civile, chiar dacă nici efectele acestei pedepse nu au mai fost resimţite de cei doi petenţi în cauză. Faptul că această pedeapsă accesorie se aplică în mod automat oricărei persoane condamnate la o pedeapsă cu închisoarea, sistem care-i privează pe inculpaţi de o individualizare judiciară a pedepselor accesorii, a fost categorisit de către Curte ca fiind nejustificat şi inadecvat în raport cu natura infracţiunilor deduse judecăţii. În ceea ce priveşte interzicerea exercitării profesiei de jurnalist pe timp de un an Curtea consideră că o astfel de limitare nu este justificată decât în împrejurări excepţionale şi că instanţele naţionale care i-au condamnat pe cei doi petiţionari nu au respectat rolul pe care trebuie să-l aibe presa într-o societate democratică. Concluzia finală a Curţii a fost că pedepsele aplicate celor doi reclamanţi au fost vădit disproporţionate, prin natura şi gravitatea lor, şi că instanţele interne au depăşit cadrul unei limitări „necesare” a libertăţii de exprimare a petenţilor, drept urmare art. 10 din Convenţie a fost încălcat.

6. Buzescu împotriva României Reclamantul s-a născut în 1951 şi locuieşte în Bucureşti. În 1977 s-a înscris în Baroul Constanţa unde a profesat ca avocat până în 1981 când a emigrat în Statele Unite. Autorităţile i-au retras cetăţenia şi i-au solicitat să înceteze activităţile profesionale şi să transfere dosarele sale colegilor. În 31.10.1981, Baroul Constanţa a admis cererea reclamantului de încetare a activităţii şi a decis ştergerea sa din tabloul avocaţilor definitivi. Reclamnatul învederează că nu a solicitat anularea calităţii de membru al Baroului. În anul 1985, reclamantul a devenit membru al Baroului din New York unde şi-a desfăşurat activitatea până în anul 1991. În luna august 1990, acesta a solicitat Baroului Bucureşti înscrierea sa ca avocat. Preşedintele U.A.R. i-a răspuns că până la schimbarea legii avocaţilor, U.A.R. poate doar să dispună anularea deciziei de radiere din Baroul Constanţa, având drept urmare redevenirea sa ca membru al Baroului, dar aflat în incompatibilitate deoarece nu este posibil să fii membru a două barouri, indiferent că unul este din România şi celălalt din străinătate. Baroul Constanţa a anulat decizia din 1981 de scoatere a reclamantului din tablou, şi a dispus reînscrierea acestuia în tabelul avocaţilor, de această data, incompatibili. În 19 mai 1996, Baroul Constanţa a ridicat starea de incompatibilitate şi l-a reînscris pe petiţionar în tabloul avocaţilor pledanţi. În 14.05.1996, reclamantul a adresat o cerere Baroului Bucureşti solicitând transferul său în cadrul acestuia; nu a primit niciun răspuns. La 27.06.1996, U.A.R. a hotărât că repunerea în drepturi a petiţionarului era de competenţa sa, drept pentru care a anulat cele două decizii ale Baroului Constanţa (cea din 1991 şi cea din 1996). Din susţinerile petentului, această decizie nu i-a fost comunicată, şi nici Baroului Constanţa. În 09.06.1997, reclamantul s-a adresat în scris U.A.R. pentru a i se clarifica situaţia şi pentru a fi consiliat în ce manieră i s-ar putea soluţiona cererea. În 18.02.1998, petiţionarul a adresat o cerere U.A.R. prin care a cerut anularea acelei decizii şi confirmarea sa ca avocat şi membru al Baroului Constanţa, ca reparaţie pentru un abuz comis în timpul regimului comunist. La data de 30.03.1998, acesta a chemat U.A.R. în judecată solicitând anularea deciziei din 27.06.1996. la termenul din 30.06.1998, reclamantul a arătat că decizia din 1981 a fost nelegală întrucât el nu a cerut anularea înscrierii sale ca avocat, astfel că decizia din 08.05.1991 constituia o simplă reparaţie a abuzului comis în 1981. În 06.04.1999, Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea reclamantului, reţinînd că decizia din 1981 a fost adoptată la cererea reclamantului. Petiţionarul a declarat recurs, argumentând că instanţa nu a luat în considerare toate argumentele şi probele prezentate. Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul reclamantului prin hotărârea definitivă din 28. 01.2000, motivînd că prin decretul lege 90/1990, îi revine U.A.R. competenţa exclusivă de soluţionare a cererilor de admitere sau readmitere a avocaţilor în Barou. În 30.05.2001, reclamantul a formulat o cerere pentru Baroul Bucureşti în care se solicita înscrierea ca avocat înregistrat într-un Barou din străinătate, neprimind niciun răspuns în acest sens.

La data de 14.02.2004, Consiliul U.A.R. a analizat cererea din 12.04. 1991 adresată Baroului Constanţa, decizia acestuia din 8.05.1991 şi decizia U.A.R. din 27.06.1996, hotărând şă restabilească situaţia anterioară a petentului de avocat cu drept de exercitare a profesiei şi să notifice această nouă decizie reclamantului şi Baroului Constanţa. Astfel, la 23.02.2004, Consiliul Baroului Bucureşti a dispus înscrierea reclamantului în tabloul de avocaţi. Curtea a constatat că art. 6 al. 1 din Convenţie a fost încălcat. De asemenea, a apreciat că anularea înscrierii reclamantului în Baroul Constanţa a avut drept consecinţă pierderea acelei părţi din clientela sa care era interesată de capacitatea sa de a furniza serviciile pe care le poate oferi un avocat român, lucru care a condus la o pierdere de venit. În ceea ce priveşte scopul legitim al ingerinţei, Curtea apreciază că aceasta urmărea un protejarea unui interes general şi că întârzierea excesivă a deciziei din 27.06.1996 precum şi comunicarea ei nu echivalează cu absenţa unui scop legitim. În ceea ce priveşte proporţionalitatea ingerinţei, Curtea a remarcat că înscrierea reclamantului în Baroul Constanţa a avut loc în 1991 şi că, în conformitate cu art. 5 al. 3, lit. j din Decretul-lege nr. 90/1990, U.A.R. avea obligaţia de a controla admiterea în Barou, ceea ce a făcut, în acest caz, de abia în 1996. Din această cauză, ingerinţa de care s-a plâns petentul este una gravă care l-a privat pe acesta – la 5 ani de la readmiterea în Barou – de dreptul de a mai practica avocatura. U.A.R. ar fi trebuit şi ar fi putut să ia măsuri în sensul readmiterii în profesie sau indicării procedurii pe care ar fi trebuit să o urmeze petentul, din moment ce tot era singurul organ de decizie competent. Curtea consideră că este necesar să existe un raport rezonabil şi proporţional între mijloacele folosite şi scopurile urmărite. Aplicarea doctrinei inter vives, care este menită să protejeze împotriva abuzului de putere al unor autorităţi locale sau legale care-şi depăşesc competenţele stabilite de lege, nu garantează însă respectarea în cazul de faţă a principiului proporţionalităţii. S-a concluzionat de către Curte că instanţele naţionale au greşit atunci când au apreciat că în urma anulării înscrierii reclamantului în baroul Constanţa, acesta ar fi putut să formuleze o nouă cerere la U.A.R. pentru a fi readmis în Barou ca avocat român, deoarece nu reprezintă o soluţie proporţională conform art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie, mai ales ţinând cont că acesta a anulat înscrierea sa ca avocat în Barou după 5 ani şi de atunci nu i-a oferit niciun sprijin pentru a-şi rezolva situaţia.